„Ţinea în mână cartea poştală pe care i-am trimis-o pe furiş“ Drama trăită de un copil al cărui tată a murit în lagărul de la Peninsula

Fiul unui fost deţinut politic care a murit în lagărul de muncă Valea Neagră a povestit pentru „Analele Sighet“ drama trăită în copilărie atunci când a aflat că tatăl său a murit în preajma Crăciunului. Nicolae I. Gaftoi din Toronto a povestit cum în miezul nopţii 18/19 iulie 1952, miliţienii au tăbărât în curtea casei lui Ioan I. C. Gaftoi.

„Tatăl meu, auzind o asemenea hărmălaie afară, a deschis. Miliţianul satului a întins mâna stângă şi l-a apucat de partea din faţă a gulerului de la pijama, în timp ce cu mâna dreaptă i-a pus pistolul la piept. Alţi doi localnici, secretarul de partid şi un măscărici de la Sfatul Popular, erau de asemenea de faţă şi aveau ciomege în mână. Mai era şi unul cu o faţă străină, ce părea să controleze întreaga operaţiune. Miliţianul ordonă: „Stai nemişcat şi spune-i ordonanţei să deschidă uşa din spate”. Tata s-a conformat şi cei trei au intrat în dormitor şi au fost urmaţi de miliţian ce a intrat prin deschizătura largă a ferestrei. Omul cu faţa străină ordonă tatei să se îmbrace de plecare, după care imediat miliţianul i-a pus cătuşele, cu mâinile legate la spate. Străinul se identifică verbal ca ofiţerul de Securitate „Ion Aldea” (nume real sau mai probabil de serviciu) şi scoate dintr-o servietă un plic închis, îl deschide şi citeşte cu voce tare conţinutul lui scurt. Era ordinul de arestare, ce nu aducea la cunoştinţa arestatului nici măcar motivul arestării“, povesteşte el.

„Tata ne-a sărutat pe amândoi cu mâinile legate la spate“   A urmat o percheziţie brutală, cu multe sticle, borcane şi veselă spartă prin aruncarea pe podea, dar care în final nu a produs nici un corp delicat. „Tatei nu i-a fost permis să ia cu el alte haine decât ceea ce era pe el. Fiind numai la câteva zile după „stabilizare”, mama i-a dat singurii bani din casă, suma de 13 lei. Plecarea a fost fără zgomot, dar cu lacrimi. Eu şi  fratele meu mai mic (13 şi 11 ani) eram în pat şi ni s-a spus să stăm aşa pentru ca să facem loc la autorităţile poporului. Tata ne-a sărutat pe amândoi cu mâinile legate la spate şi, în bezna nopţii, a pornit pe drumul pieirii, lăsându-ne în grija mamei noastre, şi ea cu ochii plini de lacrimi, ce tot rostea cuvinte fără de înţeles. Nici bietul câine n-a mai scos vreun sunet, era şchiop, fusese lovit şi el de o bâtă“.

În zadar au încercat să afle pentru ce a fost ridicat şi unde a fost dus capul familiei. „Au trecut lunile lui iulie, august, septembrie, şi în tot acest timp – eu fiind mai mare – mi-am luat rolul în serios cu muncile de vară şi toamnă. Nu am uitat însă ca în fiecare seară să-L rog pe Bunul Dumnezeu să-l salveze pe tata, pentru că simţeam că e pe drum de pierzanie. M-am dus şi la biserica satului, când nimeni nu era primprejur, ca să-L rog pe nimeni altul decât pe Însuşi Dumnezeu să-L aibă în grija Lui. El nu mi-a spus nimic, dar răspunsul lui nu s-a lăsat prea mult aşteptat“.

Ultima carte poştală

Pe la mijlocul lui octombrie, au primit o carte poştală scrisă din colonia de muncă M.A.I. de la Canal  – Coasta Galeşu. „Ni se cerea să trimitem de urgenţă haine, scule de bărbierit etc. Am trimis totul cât am putut mai repede. Curând după aceasta i-am scris pe furiş o carte poştală, ca nimeni să nu ştie că eu, acum în chip de „cap de familie”, îi simţeam lipsa aşa cum numai un băiat între 13 şi 18 ani poate simţi lipsa tatălui. În ziua de 11 decembrie ne-a fost expediată o a doua carte poştală, dar de data aceasta de la Peninsula / Valea Neagră. A fost ultima veste de la el, scrisă cu numai 7 zile înaintea decesului. Ne cerea cu disperare să-i trimitem de mâncare. Era scrisă cu creionul, de o mână fără vlagă, şi terminată la jumătatea spaţiului disponibil ce era atât de preţios pentru noi. Ne scria că „este bine, sănătos” şi ne doreşte şi nouă“.   Au trimis urgent tot ceea ce le-a cerut, dar, cam pe la 30 decembrie, întreg pachetul a fost trimis înapoi fără nici o explicaţie. „Era numai o amestecătură de sare, zahăr, biscuiţi, miere, untură şi cioburi de borcane sparte. Nu ne-am putut explica ce s-a întâmplat!

În dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1953 din nou câinele nostru se agita de parcă vroia să-şi ia o revanşă mai veche. De data aceasta şi el era înlănţuit, neputând face nimic mai mult decât să ne vestească prezenţa unui străin. Era acelaşi miliţian cu aceeaşi mască de oficialitate, aducându-i mamei la cunoştinţă că tata a încetat din viaţă la 18 decembrie 1952“.

Bărbatul rememorează mai departe întreaga poveste: „Eram în curte spărgând lemne şi nu am putut să nu observ, din disperarea gesturilor mamei, că ceva neobişnuit avea loc. Mi-am zis în sinea mea că probabil iar ni se cere să mai dăm o nouă cotă de carne. Cu numai trei săptămâni înainte ne luaseră porcul destinat pentru Crăciun, lăsându-ne la pomana vecinilor şi a bunicii. Dar nu, de data asta era ceva special, mama plângea cu oarecare resemnare, ca eu să nu bag de seamă la ceea ce se întâmpla. Mă apropii cu sfială şi o întreb ce s-a întâmplat. Mama îmi spune că «tata a fost grav accidentat de căderea unui mal de pământ»“

Casa lor, ocupată de Sfatul Popular

După această tragedie, au părăsit cu toţii comuna Izvoarele din Prahova, în 1953, ducându-se la Bucureşti, la o soră a mamei sale ce i-a luat sub ocrotirea ei. De atunci, în casa lor s-a mutat „Sfatul Popular”, iar mai apoi „Primăria”, ce nu au plătit niciodată nici văduvei şi nici celor doi orfani nicio chirie.

În 1955, Nicolae I. Gaftoi a aflat de la rudele unui consătean, Mihail Gaftoi (Mişu), că fusese arestat în aceeaşi noapte cu tatăl său şi la acea vreme era cu domiciliul forţat la o fermă de stat din comuna Ivăneşti, situată pe linia C.F.R. Bucureşti-Constanţa. I-a făcut o vizită în drum spre Valea Neagră. „Mişu mi-a povestit cum au fost duşi de la Ploieşti la Canal în luna lui iulie, în dube supraaglomerate, cu ventilaţie minimă, fără apă şi fără oprire. Când au ajuns la destinaţie, câţiva zăceau morţi, iar alţii inconştienţi pe podeaua dubei, în urina celor ce nu s-au mai putut controla.

La Coasta Galeşu a fost cumplit, au fost puşi la munci istovitoare de ridicare de bolovani şi săpături în pământ tare, sub soarele torid de august, cu foarte puţină apă de băut şi aceea infectată. Mâncarea era puţină şi de nemâncat. Condiţiile sanitare şi îngrijirea medicală erau practic inexistente, în timp ce temnicerii şi ai lor zeloşi brigadieri băteau pe oricine pentru orice, sau chiar pe degeaba.

La Peninsula / Valea Neagră nu a fost mai bine. Mişu mi-a spus că au existat doi gardieni sau brigadieri (nu am reţinut exact) ce s-au purtat în mod barbar. Numele lor erau Grou şi Sabie. Nu ştiu dacă cel din urmă era numai o poreclă potrivită sau numele real. De asemenea mi-a confirmat că tata a decedat la 18 decembrie 1952, că ajunsese într-o stare de slăbiciune fizică de necrezut şi că ceea ce i-a pus capăt zilelor a fost o infecţie stomacală datorată apei infectate. Printre altele mi-a mai spus că a murit ţinând în mână cartea mea poştală, ce i-am trimis-o pe furiş“. El a mai aflat că în preajma ajunului Crăciunului se adunaseră doi morţi ce au fost îngropaţi în cutii de scândură grosolană. Temnicerii au spus că vor doi „voluntari” ca să sape gropile.  Mişu a cerut discret unuia din cei doi să reţină coordonatele locului. Aceste coordonate i-au fost date lui de către Mişu.

„Mi-am continuat călătoria cea sinistră şi fără de bilet de tren spre Medgidia şi de acolo spre Valea Neagră. Am vorbit cu preotul satului, un om pe atunci în vârstă de vreo 35 de ani ce locuia în curtea bisericii, peste drum de cimitir. Dânsul, încercând să-şi amintească, îmi tot cerea detalii despre. „bătrânul”. Mi-a confirmat că, înainte de Crăciun, au fost aduşi doi morţi, ce au fost înmormântaţi într-un colţ de cimitir, una din poziţii fiind identică cu aceea dată de Mişu. Mi-a mai spus că dânsul s-a oferit să oficieze o slujbă sumară de înmormântare, dar aceasta nu i-a fost permisă. În zilele ce au urmat, o slujbă pentru cei doi necunoscuţi a fost oficiată şi sătenii au pus două cruci firave de lemn pe locurile celor două morminte,  atât cât şi-au putut permite în uscăciunea pustie a Dobrogei“, încheie el trista poveste.

În 1967 au fugit din ţara de coşmar departe, în Toronto.

Sursa: adevarul.ro

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus